Aş fi vrut copile, prima dată când te-am văzut, ca tu să te pierzi de banal şi cunoscut. Să te diferenţiezi prin păstrarea echilibrului. Nu aş judeca, căci privind adânc în tine ştiu care-ţi sunt credinţele şi le trăiesc. Poate că e greşit să vezi doar ambalajul sau poate că aşa trăieşti mai uşor. Poate că Viaţa are un alt plan cu tine. Dar de ce să alegi pentru tine doar ce îţi este comun, ce ştii deja că nu te împlineşte, ce ai trăit şi nu aduce nimic nou în drumul tău către efemer? Aş fi crezut că tu nu suporţi comoditatea şi că ai râde colorat în faţa ironiei. Nu sunt surprinsă, nici amăgită ci împăcată. Într-o vizită de-a mea către apoi cineva mi-a spus "poate nu poţi mai mult". Mi se pare măgulitor că am putut atât. Dar asta nu înseamnă că mi-am depăşit limitele, când am să o fac, am să mă opresc. Tu nu ai fi putut fi ca mine. Pentru că virtutea mea nu e comună. Cum nici a ta. Credinţa noastră diferă de la individ la individ. Dar tu te asemeni atât de mult mie!
Doar că astăzi plimbându-mă, am observat că şi firele de iarbă pe care le-ai presat atunci când te-ai aşezat, refuză să se mai ridice. Că ai lăsat o urmă acolo şi că de fiecare dată când am să mă întorc, ştiu că şi tu vei fi. Cel puţin pentru mine.
Doar că astăzi plimbându-mă, am observat că şi firele de iarbă pe care le-ai presat atunci când te-ai aşezat, refuză să se mai ridice. Că ai lăsat o urmă acolo şi că de fiecare dată când am să mă întorc, ştiu că şi tu vei fi. Cel puţin pentru mine.
