Ar fi putut intra pe usa in oricare moment al dialogului, dar a ales sa-mi tulbure intimitatea cu pasi ce incalzeau podeaua.
-Ce faci? ma intreba, curios fiind mai mult de nelinistea ce i se parea ca m-apasa.
-Shht...vorbesc..
-Cu cine? indreptandu-si privirea spre geam
-Cu Dumnezeu.
-Si ce iti spune?
-Nimic. Doar asculta.
-Atunci, asezandu-si usor capul pe coapsele-mi incise, ce-i spui?
-Ma rog sa-ti aiba de grija. Esti atat de minunat ~luandu-i palma si sarutand-o usor~ precum palmele unui copil ce mangaie norii.
-Dar pentru tine, pentru tine?...
-Am facut-o deja, dar nu erai aici. I-am spus ca vreau sa imi stranga toate amintirile si sa le faca pierdute.
-Mm, inteleg. Iar eu sunt aici sau am fost?
-Esti ca o nota cazuta de pe portativ, la subsol. Esti acel ceva care contureaza incompletul, dar fara de care se poate continua.
-E vina mea, nu? [incetand inima sa-i bata, cu o oarecare apasare in capul pieptului, isi ridica privirea si o concentreaza pe o pata din tavan] Nu am facut mai mult.
-Nu. Nu. Dar mi-e frica. Nu stiu daca mai am putere.
-Te pot ajuta? Nu te vreau departe de mine.
-As vrea te rog, un moment de liniste...
-Dar dupa aceea? Dupa aceea? Poate sa treaca timp si sa nu mai insemne nimic...
-Ce e pentru totdeauna are putere in timp.
Se citea pe chipul lui nepriceperea dar dorinta de a lua totul ca atare. Fara sa mai spuna nimic, sarutandu-mi palmele atat de apasat, a plecat inchizand usa, sperand ca nu inseamna nimic.
Iar eu sunt...
Si el este....
Dar noi suntem...
Puncte. Puncte. Puncte.
