Noi, femeile, am fost create, poate, doar cu o inimă, tangentă a unui suflet. Ca fiinţe umane suntem capabile să percepem pentru totdeauna un alt sulfet, singurul pe care nu-l lăsăm nicivreodată să se îndepărteze îndeajuns de noi.
Dacă ne-ar judeca oricine pentru ceea ce suntem, de fapt, ar trebui să ne culegem apoi fir cu fir din roaba plină cu nisip. Ne asemănăm teribil cu o fotografie ce zace tăcută în rama din perete. Aceasta după imaginea propriu zisă ascunde gânduri, conflicte, reacţii, reflexii, în final o altă viaţă.
Noi vom avea câte o mare iubire, pe care o vom pierde printre rânduri, apoi indiferent de zilele ce se vor aşterne peste ea, o vom citi doar noi.
Şi, deşi, ne vom lăsa rătăcite în timp şi spaţiu, iar trupul mângâiat şi sărutat de către altul, ochii priviţi profund de alţii de cât am fi fost obişnute şi chiar dacă vom lăsa loc undeva în ce "era o dată al lui şi al meu" pentru nou, tot vom tânji la el, chiar dacă cearceaful va fi pătat cu sudoarea celuilalt, iar vocea lui înlocuită cu a celuilalt, chiar dacă dimineaţa vom fi femei în braţe străine, tot îl vom iubi, dar nu la fel de mult ca pe celălalt, chiar dacă cel din urmă nu va rămâne pentru totdeauna. Pentru că suntem femei şi pentru că ne adaptăm noului precum cameleonul în tufişuri.
